“Trebuie să vă stric toată casa, ca să ajung la țevi/prize”

El: – Domnișoară, eu acum trebuie să vă stric toată lucrarea din bucătărie, toată mobila, ca să ajung la țevi.

Eu: – Cum așa? De ce să o stricați? E o lucrare nouă, de câteva luni. Cum adică…să o stricați?

El: – Păi, domnișoară eu nu ajung la țeava de gaz, cum verific dacă sunt sau nu scurgeri de gaz dacă totul e ascuns?

Eu: – Nu știu răspunsul, dar vă pun în legătură cu inginerul care a supervizat lucrarea. Vă spune el. Sigur nu trebuie stricat nimic.

(Au loc discuții, timp de 5 minute, El îl ia la rost pe inginer, îi vorbește pe un ton ridicat și concluzionează: “Nu așa se fac lucrurile astea!! Bine, bine.” Apoi închide telefonul. Liniște)

Eu: (nerăbdătoare, nervoasă) – Deci, se poate rezolva?

(El bolborosește ceva greu de înțeles, din care deduc doar “mă, da în țara asta nimeni nu mai face nimic ca lumea” și ceva înjurături prea puțin originale)

Eu: – Puteți face revizia la centrală, fără să distrugeți apartamentul sau nu?

El: – Domnișoară, nu așa se fac lucrurile astea. Se poate face, dar … nu așa.

Epilog: “Nu așa, dar cum?” e o întrebare la care nu am aflat răspunsul, nici nu cred că are răspuns. Apoi mi-a înșirat o mulțume de lucruri care “nu-s cum trebuie”, dar revizia a făcut-o.

Acum câteva săptămâni, aceeași poveste cu cei de la internet:

El 2: “Trebuie să vă trag un cablu de la ușa de la intrare prin toată bucătăria și apoi să ajungă în living”. Nici atunci, nu era nevoie, dovadă faptul că nu am niciun cablu care să traverseze două încăperi în momentul în care postez textul ăsta pe blog.

Dragostea de găuri e așa de mare uneori încât unii le văd peste tot: în pereți, în uși, în prize.

Advertisements

Bărbat, îmi vând ieftin pantofii cu cristale Swarovski. Perfecți pentru piață

Urc în autobuz. Aglomerația e destul de mare, e oră de vârf. Diverși oameni în jur, niciun cunoscut. Mă uit pe fereastră. Deodată, privirea mea coboară, atrasă de ceva…strălucitor. Prea strălucitor ca să fie pe jos. Îi privesc și nu îmi vine să cred, am impresia că vreun prieten e ascuns în autobuz și vrea să îmi facă o farsă. Dar nu, nu e o glumă. (Sau e? Acum ați putea recunoaște!) Prietenii mei știu că atunci când îmi vine să râd, îmi e foarte greu să mă abțin și nu îmi iese mereu.

Mă mobilizez: “Nu te uita așa de pantofii omului. Scoate din geantă telefonul și fă o poză, poate coboară la prima și unde mai găsești așa o pereche? Măcar modelul să-l ai!” Îmi ascult vocea interioară și fac toate astea în timp record, omul dădea deja semne că ar merge spre ușă. Sau poate se simțea deja amenințat de privirile mele.

Pantofii au fost la piață sau merg la o rudă în vizită sau e ziua cuiva drag (sau orice, e dreptul lor să circule) și vor să fie eleganți, ca niște pantofi care se respectă. De ce o pereche de pantofi mă face să pufnesc în râs? N-am mai văzut pantofi? Ei bine, chiar atât de…eleganți cred că n-am mai văzut. Mai c-aș zice că nu merg cu plasa. Și parcă nici fără ea.

Acum cred că-i vinde mai ieftin. De fapt, dacă mă gândesc bine, omul poate profita și să le crească prețul, în fond nu așa se naște celebritatea, din controverse?

Poze, check-in-uri, cărți și găleți pe Facebook

Facebook-ul e folosit pentru a intra – uneori cu bocancii, alteori cu un pic de bun simț – în viața celor din jur. Și îi lăsăm pe ceilalți să vadă la noi în casă, să ne cunoască mai mult decât o făceau până atunci. Fiecare decide cât lasă la vedere, dar în condițiile în care sunt mulți oameni care postează zeci de fotografii pe săptămână, își dau check-in în fiecare colțișor pe unde calcă, aflăm cu cine se combină, când au aniversarea, când au copiii colici și dacă îi doare capul. Dacă oamenii din lista lor le-ar fi prieteni în adevăratul sens al cuvântului nu ar fi nicio problemă. Vreau să știu cât mai mult din ceea ce li se întâmplă celor dragi. În aceste condiții de ce nu ar scrie și ce le place să citească? Am auzit multe remarci la adresa Ice Bucket-ului și a Book Bucket-ului, de toate felurile. Și împărtășesc opinii din ambele părți, îi înțeleg într-o anumită măsură și pe cei pro și pe cei contra, și pe cei speriați să nu cumva să fie etichetați ca “oaia din turmă” și pe cei care ar intra în joc, pentru amuzament, pentru cauză sau pur și simplu pentru că nu le pasă prea mult ce cred cei din jur și simt clipa.

Pe Facebook îți pui poze cu tine și cu familia ta, împărtășești gândurile tale și întâmplările tale, îți notezi bucuriile și tristețile tale (aici repetiția e intenționată). Îți pui mâncarea și băutura, te arăți beat și treaz, cu ciorapi de două cunori, strâmbat ori zâmbind ca la buletin…pentru că ăsta ești. Sau ăsta vrei să pari. Dacă mai și citești poate că vrei să împărtășești titlurile și să faci schimb de idei. Dacă ești nebunatic poate vrei să te vadă lumea când îți arunci găleata de apă în cap. E ok, chiar nu te judecă nimeni. Nimeni care nu ar face cam același lucru, plus/minus partea cu cartea și găleata. În rest le facem pe toate, aproape fiecare dintre noi. Cum, tu nu îți pui propriile gânduri pe Facebook, nu postezi poze din vacanță? Atunci ești aproape unic…

Sunt mulțumită dacă după Ice Bucket (unde nu m-am „băgat” pentru că nu m-aș fi simțit în largul meu în ipostaza asta) s-au strâns bani pentru bolnavii de scleroză laterală amiotrofică, sunt mulțumită că persoanele contra campaniei au făcut și ele filmulețe, au ajutat de fapt la transmiterea mai departe a ideii). Dacă după Book Bucket oamenii își mai aduc aminte că există cărți și unii citesc mai des decât o făceau înainte, e perfect. Dacă aleg cărți bune și nu Sandra Brown, e și mai bine. (“Și mai perfect”, cum zic unii cu mai puțne cărți citite) Dacă unii se mai și prefac că ar citi ca să se dea rotunzi, e ceva normal. Sunt 50% mulțumită dacă în urma campaniei niște oameni care nu au mai citit de luni bune fac documentare (măcar), dacă de citit nici nu poate fi vorba (pentru unii dintre ei). Pe mine Book Bucket mă ajută să îmi fac o altă listă: cărți pe care vreau să le citesc, pentru că sunt recomandate de oameni în care am încredere, deci chiar văd un rost în campania asta. În plus, chiar e cool să citești, într-o lume în care cratimele apar pe unde nu te aștepți.

Până una-alta, la criticat am fost mereu buni, mai greu e când avem ceva de construit. Spor la citit, cu sau fără Book Bucket Challenge! Apropo, eu am răspuns provocării și am copiat mai jos cele 10 cărți care mi-au rămas mult timp în gând.

“Cu sânge rece”, Truman Capote
“Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara”, Elisabeta Rizea, Cornel Drăgoi
“Gândirea laterală”, Edward de Bono
“Amintiri din pribegie”, Neagu Djuvara
“Nevinovatul”, John Grisham
“Libertate?”, Doina Cornea
“Un veac de singurătate”, Gabriel García Márquez
“Spuma zilelor”, Boris Vian
“Orizonturi roşii”, Ion Mihai Pacepa
“Un război, un exil, o viaţă”, Regina Ana a României

Cine sunt și ce caut aici

Scriu toată ziua, de regulă știri și desfășurătoare pentru emisiuni. Pun zilnic întrebări, de obicei primesc și răspunsuri la ele. Sunt jurnalist. Observ tot felul de lucruri pe care aș vrea să le împărtășesc cu alții și în afara live-ului. Sunt redactor-șef și moderator-producător de emisiuni informative la Radio Napoca FM și editor-prezentator știri la Radio Impuls. 

Încerc să mă țin departe de oameni autosuficienți, aroganți, negativiști, mincinoși și de cei care cred că le știu pe toate. Încerc să stau cât mai aproape de oameni care își fac bine meseria, oricare ar fi ea, de oameni care iubesc viața și când au parte de lămâi, de oamenii pozitivi care mă încarcă și mă ajută să am energie 25h/24. Le dau târcoale și celor care mă învață ceva și îmi mai plac oamenii care admit că și ei greșesc uneori. Îmi plac oamenii cu care râd și râd cu oamenii care-mi plac. Și râd mult.

Foto: Luciana Vulea