Totul e urgent, totul e șocant. Până când?

Mediul virtual e plin de informații șocante, exclusive, nemaivăzute. Nici nu le mai observ uneori, iar titlurile care au șoc și groază în titlu nu mai primesc de mult timp atenția mea. Pur și simplu le ignor. Azi am avut motive să deschid o astfel de știre, însă doar pentru că venea de la o publicație serioasă. Altfel aș fi tratat-o cu dezinteres sau cu neîncredere.

În același registru, în fiecare zi apar sarcini urgente, dar care descoperi că de fapt nu au fost duse la bun sfârșit de mult timp, deși în urmă cu multe zile ți se spunea sau îți spuneai că sunt urgente. E urgent? Da. Totul. E șocant? Daa!

Continue reading

Surpriza

A plouat toată ziua. Nu-mi place ploaia, cu-atât mai puțin să fiu stropită de toate mașinile lumii. Dar asta e, de ziua mea nu mă pot plânge de nimic. E ora 19.00. Rotesc cheia în broasca ușii. Deschid. Aud un pocnet. Apoi e liniște. Știind că nu e nimeni acasă, mă gândesc cu groază Oare ce a căzut, s-a spart? (am avut două inundații anul trecut în decurs de două săptămâni, deci mai am traume). Apoi aud șampania și multe glasuri dragi care cântă La mulți ani!

Continue reading

E oficial! Sunt omul Faptelor de PR: jazz și cariere

V-am spus aici că încep o nouă aventură. Aventura mea se numește Fapte, iar mai concret sunt noul PR Manager Jazz in the Park și Târgul de Cariere.

poza cover FB Fapte

Nu am căutat schimbarea asta, a apărut pur și simplu și mi-am zis că vorbim despre proiecte prea faine ca să le las să „scape”. Oricum, de ceva vreme îmi puneam întrebări de genul What’s next? Prin urmare, mă voi implica trup și suflet în cele două proiecte (și cele ce vor veni de acum înainte). În fond, de oameni înfăptuitori avem nevoie, de vorbe e lumea asta plină…

Continue reading

Mulțumesc!

Tare grea a fost ziua de azi. Nu au fost mai multe știri decât de obicei (au fost chiar cam puține), nu am avut invitați care se lăsau greu, nici măcar nu m-am bâlbâit. Și nici n-am dat vreo gherlă notabilă, ca atunci când am zis, acum vreun an, la o emisiune la care era invitat șeful unei instituții publice, faptul că “la București se face…treaba mare”. Asta rămâne, cred, cea mai demnă “performanță” a mea, numai bună de Cronica Cârcotașilor. A fost însă ultima zi, iar despărțirea de un loc drag nu are cum să fie ușoară.

Continue reading

Ultima zi la radio

Mâine va fi ultima mea zi la radio. Au trecut 10 ani de când am intrat prima dată într-un studio de radio. De atunci am avut puține și scurte întreruperi. Am trecut prin multe redacții și am cunoscut oameni dragi – unii mi-au fost colegi, alții invitați sau colaboratori – mă bucur că foarte mulți mi-au devenit prieteni.

Îl iubesc și îl voi iubi (radioul), dar e momentul să merg mai departe. Noi proiecte, alte oportunități, viitoare colaborări și aventuri așteaptă să fie trăite. Cred că experiențele din ultimii 10 ani mă vor ajuta pe viitor și sper că oamenii dragi rămân dragi și dacă nu mai lucrează împreună.

Continue reading

Vrem să facem o figură frumoasă cu cele două perechi de picioare

Pentru mine, știrile din sport înseamnă rezultatele meciurilor, transferuri, trageri la sorți pentru disputarea unei partide, bilete scoase la vânzare și…cam atât. Pentru alții însă, e locul unde imaginația poate zburda pe orice tip de teren. Când imaginația și creativitatea lipsesc însă, există câteva clișee “numai bune” de folosit.

Continue reading

Sărut mâna, doamnă comentator!

Mereu am comentat cam mult. Când eram de-o șchioapă țin minte că primeam de multe ori mustrarea asta “Comentezi prea mult!” De obicei așa îmi spunea mama. Sau tata. N-am crezut niciodată că voi face din comentat un loc de muncă. Și nici nu am făcut, până acum, cel puțin.

Totuși, azi doi ascultători au intrat în direct la emisiunea pe care o moderez la Napoca FM cu primarul Clujului și mi s-au adresat cu apelativul “doamnă comentator”. Mă gândeam eu că prea mult comentez, dar n-am crezut că e așa de vizibilă treaba asta.

Continue reading

Aici sunt plângerile dumneavoastră

Ani la rândul ne-am plâns (noi, românii, nu neapărat tu și eu) că nu avem evenimente, că suntem încremeniți între blocuri ceaușiste și petreceri câmpenești cu mici și bere la Sala Sporturilor. Nu ne convenea. Mie sigur nu-mi plăcea. Tânjeam să avem și noi măcar un festival ca lumea și să nu mai zică nimeni că Budapesta este capitala României. Acum avem – nu capitală la Budapesta – avem evenimente de talie internațională. Ne bucurăm? Cum să ne bucurăm când bubuie tot orașul? Ne plângem. Și găsim zeci, mii de motive. Nu spun că sunt neîntemeiate, nu spun că uneori nu există un sâmbure de adevăr sau chiar mai mult decât un sâmbure…

Continue reading