Alexandra, iartă-ne. Deși nu merităm

Durere. Neputință. Vinovăție. Lehamite. Silă. Milă. Neîncredere. Nesiguranță. Deznădejde. Disperare. Ciudă. Revoltă. Asta simt acum.

E ora 2.25. Țin în brațe trupul mic al copilului meu în timp ce alăptez. Maria înghite încet și sacadat. E pe jumătate adormită. Îi simt respirația caldă și-mi simt lacrimile fierbinți cum îmi curg șiroaie pe ambii obraji. Citesc de pe telefon despre cazul Alexandrei. Care de fapt cred că e cazul meu și-al tău, al nostru, ca oameni care trăim în țara asta în care e posibil să mori deși ai strigat în gura mare după ajutor. De 3 ori! Sau de câte mii de ori?

19 ore. Inadmisibil. Nu pot găsi cuvinte, explicații, scuze, motive. Pur și simplu nu pot. Ce motive poți să ai să nu-ți pese? Doamne, ce hârtii, de care oricum înțeleg că nu era nevoie? Și dacă era…cum să STAI? Cum să AȘTEPȚI? Cum să nu faci NIMIC atunci când ai informații atât de clare? Când auzi strigătele? Cum să nu fii OM? Cum???

Continue reading