O zi pe an ne iubim țara. De ce n-o iubim în fiecare zi? 

În fiecare an, de 1 Decembrie, iubirea de țară din noi dă pe-afară. De Ziua României ne dăm, brusc, seama cât de mândri suntem noi că ne-am născut români. Realizăm, tot de 1 Decembrie, cât de minunată e țara în care locuim/în care ne-am născut, ce oameni minunați a dat ea, ce relief unic are și ce fain e aici.

steag

În orice altă zi din an, o blamăm pe ea, pe România. Spunem deseori că doar aici, la ea acasă, toate-s cu susul în jos. Doar aici, remarcăm noi adesea, oamenii ei se plâng și nu fac nimic. Cu noi în frunte, probabil. Aici valorile sunt nerespectate, cultura nu mai contează pentru aproape nimeni, în timp ce șmecheria și mitocănia ajung să aibă tot mai mulți adepți, subliniem noi.

De unde schimbările astea bruște la aceeași persoană? De ce o iubim de nu mai putem de ziua ei (și doar atunci), iar în rest o facem de rușine, între noi sau chiar printre străini? E vorba despre spirit de turmă, e nevoia de a căuta vinovați, dar și de a avea sentimentul de mândrie satisfăcut din când în când?  De ce?

Ne iubim părinții și dacă sunt săraci, și dacă sunt bogați. Și dacă ne-au oferit tot ce au putut, și dacă au existat lipsuri pe care nu au știut să le acopere. Și dacă sunt de la țară, și dacă locuiesc în oraș. Pentru că sunt părinții noștri, ei ne-au crescut și le datorăm mult din ceea ce suntem, cu bune și cu rele. Cam la fel e și cu țara, cred eu.

Continue reading

Advertisements

Avem ceea ce tolerăm #colectiv

Nu. Nu putem înțelege. Nu avem cum să înțelegem ce simte un tată care își recunoaște fiica de 16 ani după cizmele pe care le purta în acea zi din unicul motiv că altceva nu poate recunoaște din iubita lui fiică. Argumentul că ești părinte nu te poate transpune în papucii lui.

Nu. Nu putem simți ce simt cei care și-au pierdut prieteni, rude sau oameni dragi. Nu avem cum.

Nu avem cum să simțim durerea, revolta, neliniștea și neputința celor care de câteva zile sunt în spital și despre care vorbim toți, iar unii îi cunoaștem. Nu putem să ne punem în pielea celor care se întreabă cum va arăta viața lor de acum înainte. Sau dacă vor mai avea o viață. Putem însă să fim empatici și să încercăm să le înțelegem suferința, să o respectăm în liniște.

Continue reading

Străinii de sub umbrela mea

Cum poți să-l uimești pe străinul de lângă tine? Oferă-i ceva. Ceva simplu, total dezinteresat și fără să-ți ceară el. Oferă-i ceva ce crezi că are nevoie: de exemplu un loc sub umbrela ta atunci când plouă. Cum crezi că va reacționa?

umbrella

Am făcut azi un experiment în drum spre serviciu și de la job spre casă. I-am invitat pe doi necunoscuți (o tânără de vreo 15 ani și un domn trecut de 60) să stea sub umbrela mea. Cu adolescenta aveam drum comun, pe domn l-am găsit în stația de autobuz, stație neacoperită. Asta în contextul în care am avut parte de o ploaie mocănească azi la Cluj (cea care începe cândva – nu-ți mai amintești când – și pare că nu se mai termină niciodată). S-au bucurat de parcă le-aș fi oferit o comoară.

Continue reading

Aici sunt plângerile dumneavoastră

Ani la rândul ne-am plâns (noi, românii, nu neapărat tu și eu) că nu avem evenimente, că suntem încremeniți între blocuri ceaușiste și petreceri câmpenești cu mici și bere la Sala Sporturilor. Nu ne convenea. Mie sigur nu-mi plăcea. Tânjeam să avem și noi măcar un festival ca lumea și să nu mai zică nimeni că Budapesta este capitala României. Acum avem – nu capitală la Budapesta – avem evenimente de talie internațională. Ne bucurăm? Cum să ne bucurăm când bubuie tot orașul? Ne plângem. Și găsim zeci, mii de motive. Nu spun că sunt neîntemeiate, nu spun că uneori nu există un sâmbure de adevăr sau chiar mai mult decât un sâmbure…

Continue reading

Job-uri pe care le iubești…doar online

E la modă să zici că-ți iubești job-ul, mai ales online. Sunt și hashtag-uri care te ajută să-ți declari iubirea. E foarte fain să-ți iubești locul de muncă, o știu din proprie experiență. Singura parte lipsită de iubire e să mă trezesc la 5.00-5.30, dar după ora 6 chiar îmi iubesc jobul. : ) Și de câțiva ani buni accept doar job-uri care-mi plac.

Continue reading

Cuvinte pe care aș vrea să nu le mai aud niciodată

Mă zgârie pe creier, în timpan și pe aortă. Îmi fac rău de câte ori le aud – și nu se întâmplă chiar rar. Am o întreagă listă cu mai multe cuvinte ori expresii pe care le-aș vrea dispărute din limba română. Lista se poate completa, sigur, mai multe expresii ori cuvinte „merită” să facă parte din categoria asta.

Servici, salar, lucrurile care le fac, am decât, să aibe, trebui să : sunt cuvinte ori expresii pe care le-aș vrea dispărute din urechile mele. De azi. Le aud zilnic, și nu lucrez în alimentară ori la piață. Orele 22 sunt și ele responsabile pentru durerile mele de cap. Un mare șef de instituție publică mi-a explicat de ce folosește mereu orele 10, orele 13 în locul ora 10, ora 13. „Sunt mai multe ore, sunt 13 sau 22 de ore, deci folosim plurarul! Așa e corect.” Oricât m-am străduit să îi explic că varianta la plural e greșită, tot așa o folosea. Un om deștept e cel care nu se îndoiește niciodată că el deține adevărul, nu-i așa? : )

Continue reading

Cel mai dăștept om de pe stradă

Cel mai “dăștept” om nu ține cont de reguli, de oamenii din jur ori de alte vietăți care ar putea exista. De fapt, lumea e a LUI. Noi, ceilalți, suntem intrușii, răii care îi respirăm aerul, îi murdărim străzile cu bocancii noștri și îi ocupăm locurile de parcare în tot orașul. El e stăpân peste tot și toate, e șeful suprem. Așa că are voie să parcheze așa:

IMG_20150408_120848

Azi, în jurul orei 12, la Cantina Hoia, pe strada Eremia Grigorescu, în Cluj-Napoca. Fotografie făcută cu câteva secunde înainte să sun la Poliția Locală.

Oamenii cu bebeluși în cărucioare și toți cei nedotați cu mașină la conductă erau nevoiți să circule pe carosabil, căci dășteptul a parcat unde a vrut el, adică fix în conductă, pe tot trotuarul (și-așa îngustat de parcări) și cu poponețul pe sfert de bandă de circulație. Oare i-a picat bine mâncarea?