Weekend fain, oameni faini

Am avut un weekend tare fain: am fost votată membru JCI Cluj, am prezentat un superconcert, am cunoscuți oameni deosebiți cu care sper să păstrez legătura pe viitor.

“Ce noroc ai că lucrezi la radio!”

De ce ai nevoie când ești tânăr, cu chef să muți munții din loc și îți mai merge și mintea? Oportunități, muncă multă, pile și noroc, ar zice unii. Eu cred că pilele te ajută mai ales dacă nu prea vrei să dai din coate. Dar dacă vrei, sunt șanse mari să reușești și fără ele. Și una e să ai pile, alta e să faci networking și să cunoști oameni care mai apoi te pot recomanda pe baza experiențelor directe pe care le au cu tine.

Pot să dau mărturie oricând că se poate reuși fără pile. Și mai cunosc zeci de oameni care nu au avut niciun ajutor necuvenit și au ajuns acolo unde și-au dorit. Sau aproape acolo unde și-au dorit. Pe mine cred că m-au ajutat mult poveștile de viață ale unor oameni pe care i-am cunoscut și care mi-au demonstrat că se poate. De o vreme îi caut, iar pe unii dintre ei îi și intervievez la radio.

Mi-am început activitatea la radio în urma unui stagiu de practică. Era obligatoriu pentru facultate. Am ajuns la Radio 21 Cluj, în 2005, iar timp de două săptămâni trebuia să văd cum merg lucrurile acolo. Am mers pe teren, am scris știri, am cumpărat mâncare pentru șefi, am făcut cafele și le-am transportat ca o adevărată fostă chelneriță. Cel mai important lucru e că am văzut cu ce se mănâncă radioul, am trecut de la fascinație la munca efectivă, de la “Uau, ce fain îi” la “Cum scriu știrea asta ca să înțeleagă ce vreau să-i transmit și ascultătorul care nu e cu urechile ciulite?”

Nu m-ar fi angajat nimeni atunci. Și nici peste 4 ani, dacă mergeam la cursuri și atât. Voce nelucrată, dicție cu probleme, accent ardelenesc cât încape. Asta a fost, practic, șansa mea, tocmai pentru că puteam gafa oricât în cele două săptămâni, iar dacă îmi dădeam seama că nu-i de mine, după acea perioadă îmi luam adeverința și gata! Fără obligații. Mi-a plăcut însă și, cu cât îmi dădeam seama că am enorm de mult de lucru, cu atât deveneam mai motivată (sau mai încăpățânată?). Practica de două săptămâni s-a transformat în 6 luni. Marius Bența, redactor-șef atunci la Radio 21 Cluj, m-a întrebat, după câteva luni bune: “Dear, nu au trecut alea două săptămâni de practică?”. Eu i-am spus că nu, așa că a avut mult de lucru să mă învețe meserie.

Îmi spun unii că am noroc că lucrez la radio, că e fain să te audă lumea din mașină, de la duș, de pe scaunul de la stomatolog, din piscină… Nu e noroc. Nu am stat la soare, iar cineva m-a întrebat deodată dacă vreau să “vorbesc” la radio, au fost ore multe de citit cu creionul în gură, de alergat să prind o declarație sau de citit de o sută de ori aceeași frază, până când vocea suna acceptabil, uneori – mai rar – chiar bine. Au fost încercări și ratări, dezamăgiri și schimbări. Au fost momente când unii m-au dezamăgit, dar în locul lor au venit alții care m-au încurajat și mi-au spus că se poate.

Ăsta e și motivul pentru care promovez evenimentul BuzzCamp. Fiecare om are nevoie de o șansă. Și trebuie să alergăm după ea, nu vine la ofertă. Mergând la cursuri, la facultate, vor veni unele șanse spre tine, dar de regulă puține. E adevărat, depinde mult de domeniu. Implicându-te în diverse alte activități (voluntariat, proiecte etc) sunt șanse ceva mai mari. Șansa ta de unde va veni?

BuzzCamp vine în 20-21 aprilie la Cluj, iar evenimentul e adresat în special tinerilor care au între 18 și 27 de ani, adică celor care, din punct de vedere profesional, sunt la început de drum. Speakeri din companii de top vor împărtăși din experiența lor, despre începuturile lor și vor exista și job-uri, programe de intership și stagii de practică. Detalii aici.

Cel mai dăștept om de pe stradă

Cel mai “dăștept” om nu ține cont de reguli, de oamenii din jur ori de alte vietăți care ar putea exista. De fapt, lumea e a LUI. Noi, ceilalți, suntem intrușii, răii care îi respirăm aerul, îi murdărim străzile cu bocancii noștri și îi ocupăm locurile de parcare în tot orașul. El e stăpân peste tot și toate, e șeful suprem. Așa că are voie să parcheze așa:

Azi, în jurul orei 12, la Cantina Hoia, pe strada Eremia Grigorescu, în Cluj-Napoca. Fotografie făcută cu câteva secunde înainte să sun la Poliția Locală.

Oamenii cu bebeluși în cărucioare și toți cei nedotați cu mașină la conductă erau nevoiți să circule pe carosabil, căci dășteptul a parcat unde a vrut el, adică fix în conductă, pe tot trotuarul (și-așa îngustat de parcări) și cu poponețul pe sfert de bandă de circulație. Oare i-a picat bine mâncarea?

Poți iubi un loc unde ești umilit?

Copiii trebuie să meargă cu drag la școală, ei trebuie să realizeze că se pregătesc pentru viață, că materiile predate îi ajută pe viitor, să învețe pentru ei, în primul rând, iar despre dascăli să știe că sunt niște mame cu suflet de zahăr, le vor numai binele.

Fraza de mai sus este goală de sens atât timp cât școala românească permite ca anumite personaje să considere că în sala de clasă pot să se comporte ca la ușa cortului.

Oameni mici

Copilul simte când vii și dictezi din carte pentru că asta e unica ta metodă de predare, te sancționează când tu, ca profesor, nu ești în stare să rezolvi problema pe care i-o dai lui. Copilul, cât e el de mic, știe că nu e normal să i te adresezi cu expresii precum „jumătate de creier”, „incapabil”, „Mă, tu ești normal?”, „Du-te naibii în pregătitoare”, „Soarele cui l-a făcut”.

Nimeni nu merge cu drag la un loc de muncă unde nu e apreciat. Va căuta fie să „rupă ușa” imediat ce i se termină programul, fie să facă munca pe jumătate, fie pleacă în altă parte. Cred că e la fel și la școală. De ce unii copii urăsc pur și simplu școala? O să-mi spuneți că într-o clasă n-or fi toți neiubitori de școală. E adevărat, dar scopul profesorului ar trebui să fie să-i câștige pe toți, nu doar pe cei care au o înclinație spre învățătură.

Țin minte că la unele materii învățam de dragul profesorului. Era așa de fain și de gașcă încât îți era rușine să mergi cu lecția neînvățată. Alții, în schimb, numai pentru că erau extrem de agresivi în limbaj, mă îndepărtau de materia respectivă.

 Nu toți sunt așa

Nu toți dascălii își jignesc elevii. Nu toți îi fac pe cei mici imbecili, boi, idioți, proști, incapabili, handicapați. Nu toți. Și tocmai de-asta, pentru că astfel de cazuri (sper că) nu reprezintă norma, ci excepția, cazurile de abuz ori de incompetență în care jignirile joacă rol de lecție nu trebuie trecute cu vederea. Din contră.

O învățătoarea de la Liceul de Muzică Sigismund Toduță din Cluj-Napoca îi umilea pe un elevi în fața clasei și urlă precum la vaci în sala de clasă. Ea li se adresează copiilor cu expresii precum „jumătate de creier”, „incapabil”, „Mă, tu ești normal?”, „Du-te naibii în pregătitoare” trebuia să zboare din învățământ încă din ianuarie. Conducerea școlii știa bine cum se comportă învățătoarea. Părinții au făcut plângere. Degeaba.

Acum știe o țară întreagă și numai presiunea presei și a opiniei publice va forța o sancționare a ei. Chiar și așa, sancțiunea va fi blândă. Inspectorul școlar general din Cluj îmi spunea azi la Napoca FM că învățătoarea cel mai probabil nu va fi exclusă din învățământ. Asta înseamnă că va fi mustrată sau îi va fi scăzut salariul timp de câteva luni. Dacă măsura îi face pe copiii care se trezeau plângând noaptea, terorizați că ziua următoare merg la școală, să își schimbe părerea despre școală, învățătură, profesori, viață, poate că aș aplauda. Copiii vor rămâne, probabil, cu impresia generală că dascălii nu sunt demni de respect, că se comportă ca la ușa cortului. Unii. Și unii dintre copii vor rămâne mult timp terorizați doar la gândul că merg la școală. E totul ok?

Mușamalizarea

Nu înțeleg de ce școlile mușamalizează astfel de cazuri. De ce nu iau măsuri atunci când apar? Mușamalizând, ascunzând un caz evident de comportament inadecvat, închizând ochii și neluând nicio măsură, profesorii slabi și cei care își umilesc elevii vor rămâne printre noi. Plus de asta, ești complice. Nu sunt destui oameni interesați să predea fără să-i jignească pe copii?

Oamenii din sistem se plâng că presa mediatizează astfel de cazuri. Am o sugestie: rezolvați problemele din școli înainte să se umple paharul, luați în considerare sesizările și reclamațiile, iar atunci presa va vorbi doar despre un caz de fostă învățătoare care a făcut ceva nepotrivit. Nu așteptați să punem noi, jurnaliștii, presiune. Scopul vostru ar trebui să fie să aveți școlile curate, și nu să ascundeți cât mai bine mizeria de ochii publicului și să vă enervați atunci când vi se cere socoteală, după ce s-a aflat toată povestea sau o parte din ea.

O postare influențată de o zi în care am vorbit, la Radio Napoca FM, despre copii umiliți de învățători, la școală. Am discutat cu profesori, directori de școală, șefi de inspectorat școlar, reprezentanți ai ONG-urilor care vor să combată violența verbală și fizică, părinți. Încă mai sunt nervoasă, agitată, revoltată din cauza asta.