M-am îndrăgostit. E negresă și cântă minunat

M-am îndrăgostit. În seara asta. Căutam pe internet informații despre Milano – oraș spre care pornesc mâine – și am dat găsit mai multe evenimente care vor avea loc de Revelion la Milano.

În Piazza Duomo vor cânta mai mulți artiști, printre care și ea: Angelique Kidjo. A câștigat două premii Grammy (2008 și 2015) și și-a început anul cântând la prima ședință ONU. Acolo a reușit să-i facă să cânte până și pe cei mai cunoscuți lideri ai lumii. Va încheia anul la Milano, la fel ca și mine, și abia aștept s-o ascult live. Aici e fragmentul de la ședința ONU:

Anul acesta, când a primit premiul Grammy a spus că dedică premiul tuturor femeilor din Africa. “For me, music is the weapon of peace.” N-ar fi rău dacă am transforma afirmația în sloganul anului 2016. 🙂

Marți, înainte de Crăciun

Am văzut zilele trecute cozi uriașe în magazine, mai ales în supermarketuri, pe care le-am evitat cât am putut. Nici la magazinul de la colțul blocului nu era mai bine. Au fost străzi blocate din cauza numărului mare de mașini – circula pe Facebook o poză din Cluj cu o coadă de la Calvaria până la Polus. Toată lumea pare să fie la cumpărături. Mâncare, cadouri, brazi. Fiecare om pare să caute ceva și toți transmit cumva o teamă că ar putea să nu găsească obiectul fără de care Crăciunul nu e… Crăciun. Înghesuială, agitație, nervi.

O poveste cu fum de la 17 ani

M-am bucurat. M-am bucurat azi când am aflat că Parlamentul a adoptat legea care interzice fumatul în spațiile publice închise. Sigur, mie îmi e ușor să mă bucur, nu fumez și nici nu am de gând să mă apuc.

Am fumat un singur pachet de țigări. Nu azi sau ieri, ci de când mă știu și până azi. Aveam 17 ani și lucram ca barman. Pe locul unde e acum Kaufland în Mănăștur, în Cluj-Napoca, exista un bar (sau cârciumă, dacă vreți să vă faceți o imagine mai corectă asupra locului). Două luni am dus rachiu, bere la halbă stropită cu coniac, vodkă și alte licori clienților care deseori plecau pe multe cărări.

ShoeBox sau supriza din cutia de pantofi

Anul acesta am intrat, pentru prima dată, în campania ShoeBox. Auzisem de mult timp de campanie, l-am cunoscut și îndrăgit pe inițiator, Valentin Vesa, dar cumva nu s-a potrivit până acum să mă implic.

Gândul că un copil care nu primește de obicei niciun cadou de Crăciun are șansa, prin campania aceasta, să vadă că s-a gândit cineva la el și să primească un dar m-a mobilizat să-i fac și pe alții să se implice. Noi pur și simplu nu ne imaginăm cum e posibil să nu primești nimic de Crăciun, dar mulți copii știu cum e. În fiecare an.

Bucurie culturală

Vestea că orașul pe care-l iubesc a intrat în finala competiției pentru Capitala Europeană Culturală 2021 m-a făcut să sar de pe scaun, azi, la birou. Nu am avut răbdare să aștept să dea site-urile de știri vestea, așa că am găsit o transmisie în timp real și am urmărit din birou, în timp ce unii colegi erau chiar la conferința la care se anunțau finaliștii, la București. Am adunat colegii rămași la Cluj în birou, am făcut pronosticuri din care Clujul făcea parte în mod evident și am tremurat de emoții. La propriu. Ne gândeam noi că nu are cum să lipsească Clujul din lista scurtă, dar emoții tot aveam. Parcă dădea copilului nostru bacalaureatul.

Și, de fapt, tu ce faci la serviciu? Dilemele părinților care încearcă să înțeleagă ce e marketingul și PR-ul

Era o vreme când părinții mei știau cu ce se ocupă mezina lor: era elevă, studentă, masterandă ori jurnalistă. Au înțeles ușor și perioada în care făceam vânzări și cea în care lucream în editare de carte. Înțelegeau ei că merg la tot felul de conferințe de presă, proteste, simpozioane, lansări, puneam întrebări și, de regulă, primeam și răspunsuri. Rezultatul muncii mele era, în cele mai multe cazuri, disponibil în scris sau audio: în ziar, în cărți sau la radio.

Problemele pentru părinții mei au apărut în momentul în care am decis, în august 2015,

De ce iubim ziua de luni

Ziua de luni pare a fi cea mai urâtă zi din săptămână, cel puțin dacă e să analizăm ce se spune/scrie despre ea. La o căutare pe Google, biata zi nu se bucură de o imagine prea bună. Până și Jerry o urăște…

Totuși, de ce nu ne place ziua de luni? Oare suntem leneși, am sta mereu acasă fără să muncim și de-asta ne plângem “Ufff, iar e luni!”? Gândește-te la asta când spui cu groază că mâine e luni. Nu-ți place ceea ce faci? Schimbă!

Te provoc să-mi spui de ce IUBEȘTI ziua de luni. Iaca, asta provocare!

 

Încep eu:

Îmi plac începuturile, am un loc de muncă pe care-l iubesc, am colegi faini și oportunitățile curg la tot pasul: profesional și personal. În zilele de luni stăm un pic mai mult la cafea și eu, personal, fac planificări pentru săptămâna care începe. După două zile de relaxare, e exact ce am nevoie să mă mobilizez. Aplicat pe săptămâna asta, am niște întâlniri la care aștept să particip și Gala de Crăciun JCI Cluj  de prezentat.

Nu mai e mult până luni, așa că mâine dimineață spune:

 

Cum adică să lucrez gratis? SAU Ce îți oferă de fapt voluntariatul

Am întâlnit mulți oameni care se mirau atunci când aflau că cineva e volunatar în cadrul unei organizații sau a unui proiect. “Adică, îi lași pe ăia să-și bată joc de tine? Tu muncești și nu primești nimic în schimb?” Greșit!

Voluntariatul e modul prin care toți putem ajuta. Atunci când vrei să te implici într-o cauză umanitară/într-un proiect sau chiar într-o firmă, cel mai simplu e să voluntariezi. Practic, îți oferi serviciile fără să aștepți nimic în schimb. Simplul fapt că nu aștepți nimic în schimb nu înseamnă că nu primești nimic. Rareori se întâmplă asta. Și depinde mult de tine, ce vrei să obții și încotro te îndrepți.

• Câștigi experiență (da, se glumește pe tema asta, dar cine în lumea asta nu are nevoie de experiență și de experiențe?)
• Întâlnești oameni și îți faci contacte care se pot dovedi vitale în viitorul tău
• Afli cu ce se mănâncă domeniul în care vei voluntaria
• Obții împlinire și îți găsești motivația
• Ai șansa de a învăța enorm.

Am devenit voluntar în primul an de facultate. Aveam ceva timp liber, voiam să ajut și mai știam că nimeni nu mă va angaja fără experiență. Și unde obții experiența dacă nu exact în câmpul muncii? Țin  minte că stăteam peste 8 ore pe zi și numai nu-mi venea să plec acasă. Era un semn că îmi place și că domeniul mi se potrivește. Am dat cu bâta-n baltă, am greșit enorm și am învățat mai mult decât puteam învăța din spusele altora. Unde altundeva puteam face toate astea?

Mă bucur mult când descopăr voluntari și printre cei care au terminat liceul sau facultatea, mulți sunt oameni împliniți profesional care nu caută doar să învețe, și vor mai degrabă să-i ajute pe alții. Și le oferă ce au ei mai prețios: timpul. Recent am cunoscut mai mulți vârstnici care voluntariază, au găsit astfel sens pentru viața lor, care însemna, de ceva vreme, doar piață, bucătărie și pat. Să-i vezi ce energici se trezesc dimineața când știu că sunt de folos și fac ceva ce le place!

Asta îmi doresc pentru mine, pentru tine și pentru toți cei dragi: să găsim proiecte în care să merite să ne implicăm, să oferim altora din cunoștințele și din experiența noastră și să fim acolo pentru cei din jur.

La mulți ani, dragi voluntari! Voi chiar faceți ziua și lumea mai bună.

PS: Articol dedicat colegilor mei din JCI Cluj și colaboratorilor de la Cercul de Donatori Cluj/Fundația Comunitară Cluj azi, de Ziua Internațională a Voluntarilor.

Despre sinceritate, politică și marketing

De câțiva ani (vreo doi, cred), încerc să absorb cât mai multe informații care au legătură cu marketingul și PR-ul. Cred că de-asta am decis să lucrez în PR, interesul față de domeniu era tot mai mare și apăreau deseori provocări și oportunități faine.

Azi am avut ocazia să particip la Seara YP de Marketing politic, eveniment organizat de prietenii mei din IAA YP Cluj. Idei faine, invitați cu expertiză în mediul politic (europarlamentarul Monica Macovei, fost candidat la prezidențiale în 2014), experți din sfera academică a marketingului politic (conf dr Radu Cocean) și practicieni din zona consultanței de marketing politic (Radu Delicote, strateg de marketing politic).

Foto credit: IAA YP

S-a discutat, printre altele, despre mașinării de vot, era digitală în politică, Facebook, targetare și supertargetare, viitorul marketingului politic, fenomenul Strada cu avantaje și pericole, despre sondajele de opinie și despre sistemul de comunicare în două etape.

Una dintre ideile care mi-a rămas întipărită în minte se referă la sinceritate.

O zi pe an ne iubim țara. De ce n-o iubim în fiecare zi?

În fiecare an, de 1 Decembrie, iubirea de țară din noi dă pe-afară. De Ziua României ne dăm, brusc, seama cât de mândri suntem noi că ne-am născut români. Realizăm, tot de 1 Decembrie, cât de minunată e țara în care locuim/în care ne-am născut, ce oameni minunați a dat ea, ce relief unic are și ce fain e aici.

În orice altă zi din an, o blamăm pe ea, pe România. Spunem deseori că doar aici, la ea acasă, toate-s cu susul în jos. Doar aici, remarcăm noi adesea, oamenii ei se plâng și nu fac nimic. Cu noi în frunte, probabil. Aici valorile sunt nerespectate, cultura nu mai contează pentru aproape nimeni, în timp ce șmecheria și mitocănia ajung să aibă tot mai mulți adepți, subliniem noi.

De unde schimbările astea bruște la aceeași persoană? De ce o iubim de nu mai putem de ziua ei (și doar atunci), iar în rest o facem de rușine, între noi sau chiar printre străini? E vorba despre spirit de turmă, e nevoia de a căuta vinovați, dar și de a avea sentimentul de mândrie satisfăcut din când în când?  De ce?

Ne iubim părinții și dacă sunt săraci, și dacă sunt bogați. Și dacă ne-au oferit tot ce au putut, și dacă au existat lipsuri pe care nu au știut să le acopere. Și dacă sunt de la țară, și dacă locuiesc în oraș. Pentru că sunt părinții noștri, ei ne-au crescut și le datorăm mult din ceea ce suntem, cu bune și cu rele. Cam la fel e și cu țara, cred eu.